Meniu principal

Credenționalele de la Alba-Iulia între Clio și Themis. Gramatica unirii!

Anul trecut a apărut o carte fascinantă despre semantica și simbolistica lingvistică a credenționalelor actului unirii de la 1 Decembrie 1918. Istoricul clujean, Doru Radosav, în lucrarea ”Între Clio și Themis” (Editrua Argonaut) reușește să facă o radiografie exhaustivă a meta-limbajului celor 1350 de credenționale, prin care corpul națiunii române din Transilvania și Banat a votat unirea cu Regatul României. Istoricul izbândește cu acribie și un ascuțit simț al gramaticii simbolice a credenționalului transilvan să intre în miezul sensului acelor acte istorice documentare, care au consfințit istoric și juridic unirea Transilvaniei cu România, în cadrul geopolitic al autodeterminării, idee propusă și promovată de președintele american Woodrow Wilson. De fapt ideea audotdeterminării popoarelor prizoniere măcelului primului război mondial a fost lansată prima dată de presa elvețiană în 1916, prin Freie Zeitung. Istoricul expune discursul istoriografic asupra limbajului credenționalului ca și corp al națiunii române în afirmare, dincolo de canoanele exprimate de muzele peremptorii Clio și Themis. Autorul ne surprinde în an de Centenar cu o carte, care împletește gramatica cu istoria, într-o manieră modernă fundamentată pe studii istoriografice americane și franceze, într-un stil noician, așa cum numai marele filosof român a reușit în recluziunea autoimpusă de la Păltiniș. Într-o lume irenică, de sfârșit de conflagrație mondială, Consiliul Național Central Român reușește, prin două chemări către poporul român din Transilvania, care în toamna anului 1918 trece de la conceptul de neam la cel de națiune politică modernă, să mobilizeze întreaga suflare românească pentru unirea cu România, la Alba-Iulia, un spațiu mitizat de efigia unirii lui Mihai Viteazul, dar și de sacrificiul frângerii pe roată la lui Horea.

Credenționalul este o meta-reprezentare a comunității care se face cuvânt și se exprimă puternic geopolitic. Mesajul exhortativ al elitei românești din Ardeal se transformă într-un tsunami plebiscitar inclus într-un referendum general, care schimbă soarta unei provincii istorice sub formă plebiscitară (plebi-scitum). Credenționalul este hotărâre, proces-verbal sau declarație și exprimă reprezentativitatea unei comunității care dorește să se emancipeze. Semnăturile de pe credenționale pot fi letrice, dar și iletrice, prin acel contract adamic al corpului, transmis haric, ce atinge documentul prin punerea degetului mare. Cei care nu știau să scrie au semnat cu degetul mare sau cu cele cinci degete de la o mână unirea cea mare cu România. E un transfer meta-istoric a unei dorințe originare, pe care Doru Radosav reușește să o exprime atât plastic cât și științific. Credenționalul acest corp istoric al suveranității era expresia hotărâtă a unei comunități de ”bărbați de încredere”, așa cum cerea Comitetul Național Central Român, dar și o formă de expresie etnică a ”satului pur românesc” sau religioasă ”poporul greco-catolic”. Nu a lipsit nici fermentul expresiei moderne a egalității de gen. Destule credenționale erau expresia femeilor din diverse localități transilvane care își exprimau în scris dorința unirii cu Regatul României. Timpul unirii a fost unul de la prefigurat la figurat, care s-a întrupat în credențional ca sinecdocă a voinței de unire a românilor ardeleni. Credenționalul este și o antropologie a unei epoci în care puterea voinței poporului s-a transfigurat într-un limbaj unificator care a scris istoria. Textul a scris istoria la 1918. Istoria ajunge la noi fiind scrisă de document. E noutatea adusă de Doru Radosav. Credenționalele transmit un mesaj complex al creației unirii în mentalul colectiv. Datorită frigului, depărtării și lipsei hainelor sau alimentelor s-a delegat ”bărbații de încredere” să voteze unirea la Alba-Iulia, timp în care inimile celor rămași acasă ”le bate după mult așteptata libertate”. Credenționalele evidențiază și trecerea poporului român din Ardeal de la colectivitatea tradițională la solidaritatea națională de tip modern, dar și la expresia civică, care îndosariază nivelul denotativ al limbajului comunicării. La Alba-Iulia s-a produs o sinergie între timpul discursului și timpul evenimentului, o izotopie semantică care a născut națiunea română modernă. Mesajul etic al credenționalelor devine o suma constituțională care face din Marea Adunare Națională o Constituantă ce include România în ethosul modern al epocii. Românii au trecut în toamna lui 1918 de la mandatul liber la cel imperativ, pe baza unei semantici juridice cutumiare și legale, pornind de la o lege electorală din 1913. De la adunări parohiale, trecând prin obște la comunitate s-a născut o națiune politică unită la 1 Decembrie 1918. Istoricul Doru Radosav disecă discursul credenționalelor de la timpul harico-divin la evenimentul modern constituțional, care scrie istoria românilor într-o vreme de entuziasm când românii au simțit după sute de ani de asuprire că Dumnezeu și comunitatea internațională și-au întors fața către ei. Această nouă carte a lui Doru Radosav confirmă o continuitate remarcabilă a istoriografiei române lăsată moștenire de iluștrii Pompiliu Teodor sau Alexandru Zub. Istoricul clujean reușește să surprindă o comunitate transcrisă în 1350 de credenționale, care sunt o frescă istorico-juridică a unei națiuni care și-a împlinit identitatea europeană. Analiza și abordarea subiectului într-o manieră inedită, de gramatică istorică, e ceea ce aduce farmecul noutății în textul acestei cărți de referință. Credenționalul a fost și o expresie de unitate lingvistică românească, un mod de unire a limbajului din colțurile cele mai îndepărtate ale Transilvaniei. S-a trecut în limbaj, de la timpul supunerii la cel al facerii, care a scris istoria. Imaginarul lingvistic a înfăptuit actul unirii și cu ajutorul unui factor exogen, care în acele zile istorice a ajutat la crearea unui corpus autoreflexiv la Alba-Iulia.

Ionuț Țene

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  


Lasă un răspuns