Tudor Petruț, faimosul actor din „Liceenii”, predă matematica la Los Angeles: «Indiferent cine ai fost în țara natală, în America trebuie s-o iei de la capăt»

APDA, 9 mai 2018 – Tudor Petruț, regizor, actor, profesor de matematică, este nominalizat pentru premiile de excelență acordate în cadrul celei de-a doua ediții a campaniei Occidentul Românesc ”Noi susținem excelența!”. Într-un interviu acordat publicației “Occidentul Românesc” din Spania, Tudor Petruț povestește cum s-a adaptat în Statele Unite și ce legături a menținut cu țara natală. A devenit celebru pentru rolul interpretat în filmul „Liceenii”, care a marcat generații de adolescenți. Acolo îl interpreta pe Șerban Pascu, unul dintre premianții clasei și favoriții celebrei profesoare de matematică „Isoscel”. Acum, Tudor predă matematică (algebră) în Los Angeles, unde s-a stabilit după Revoluție pentru a fi alături de băieții săi, a căror mamă este din SUA. Este nepotul actorului Emanoil Petruț. Este absolvent al Facultății de Regie din București (Universitatea de Teatru și Film I. L. Caragiale) și a regizat spectacole de teatru în București, Constanța, Arad și Ploiești. A jucat în mai multe filme românești („Misterul lui Herodot” – 1976, „Secretul lui Nemesis” – 1985, „Extemporal la dirigenție” – 1987 și altele), dar cel care l-a făcut celebru, alături de Ștefan Bănică, Oana Sârbu sau Mihai Constantin, a fost „Liceenii”. În America a devenit faimos pentru rolul unui personaj dintr-o serie de reclame, dar a scris și scenarii de film și a regizat spectacole de teatru. A fost, totodată, consultant al companiei Columbia Pictures pentru realizarea filmului Dracula după cartea semnată de Bram Stoker. Scrie articole în limba română, realizează emisiuni radiofonice și este membru al asociației Screen Actors Guild. S-a implicat mereu în diverse activități de voluntariat pentru comunitatea românească din țara sa adoptivă și s-a recăsătorit cu o româncă, rămânând însă tot în apropierea celor doi fii ai săi.

«N-am visat niciodată să plec din România și să mă stabilesc în America. Cu toate că, prin natura meseriei, fiecare ne dorim să ne încercăm norocul în cetatea filmului de la Hollywood. Eu însă am hotărât să mă stabilesc în Los Angeles pentru cei doi băieți ai mei, născuți aici, pentru care tatăl lor trebuia să fie prezent. Așa cum multora din generația mea le place să mă ironizeze, eu am venit relaxat, cu avionul, cu pașaport și viză, cu statut legal. Adevărat. În contrast, m-am recăsătorit cu o doamnă aventuroasă, care, în tinerețe, a înotat peste Dunăre, a traversat Europa pentru a ajunge în New York, la o viață mai bună.»

Nu a încurajat pe nimeni să emigreze. «Eu nu sunt dintre aceia care au încurajat pe alții să ia calea străinătății. Am trecut prin multe alături de conaționalii noștri pe pământ american și mulți au clacat. Nu e treaba mea, până la urmă fiecare își găsește locul. Deci, nu emigrați, fraților! Eu, dacă tot m-am stabilit aici, a trebuit să mă „americanizez”, fără a fi însă forțat. Societatea americană încurajează individul să avanseze, să fie mobil social și material. Iar în momentul în care ai ajuns la nivelul „visului american” – casă tip vilă cu piscină, mașini, vacanțe prin lume – nu-ți mai vine să pleci din țara tuturor posibilităților care-ți înlesnește accesul la ceva miere. Știm, mierea vine de la albine, care înțeapă, dar aceasta e o altă discuție. Asta îmi place la țara adoptivă, că m-a adoptat!»

Un reper important al vieții sale rămâne România și s-a implicat în acțiuni de voluntariat pentru comunitatea românească. «Mi-am dorit mereu să rămân un bun român. I-am încurajat pe băieții mei să învețe românește și, până și acum, vorbim în limba mea maternă între noi. Am simțit dintotdeauna că sunt un ambasador fără portofoliu al românismului, mai ales fiind într-o meserie artistică. Mi s-a părut firesc să fiu alături de ceilalți români din țara adoptivă, pentru ca alături de ei să ajutăm comunitățile românești de aici, dar și România, cum putem. Nu cred că am făcut muncă voluntară, ci cred că mi-am făcut și îmi fac datoria pentru țara în care m-am născut, patria strămoșilor mei, care mi-a oferit o educație aleasă, o cultură cu care să mă mândresc. Și chiar dacă unii mă critică spunând că-mi pierd prea mult timp cu „românii voștri”, eu mă bucur să fiu, când se poate, alături de românii noștri.»

Cea mai importantă lecție de viață învățată acolo: că în America trebuie să o iei de la capăt. «Lecția numărul unu, cel puțin la momentul când eu am aterizat în Los Angeles, a fost că, indiferent ce ai fost și ce ai făcut în țara natală, în America trebuie s-o iei de la capăt. Mai nimeni nici nu știa pe unde e România! Sau că are cinematografie. Și vedete de cinema. Și teatru profesionist. Așa că de la actor/regizor la cetățeanul zero nu e decât un pas. Lecția numărul doi a fost că dacă înveți repede care sunt constantele locale, dacă faci efortul să te integrezi și nu să justifici mereu de ce lucrurile nu mai sunt „ca acasă”, atunci poți să te miști stabil și constant către o situație financiară bună. Care te relaxează și te ajută să-ți construiești o viață în care să te simți „ca acasă”. Lecția numărul trei ar fi că nu poți să reușești la Hollywood dacă nu bați la uși și te obișnuiești cu fapul că vei fi respins de cele mai multe ori până când ușa ta o să se deschidă.»

Îi este mereu dor de România. «Mama locuiește în București și mă bucur să o vizitez în fiecare vară. Astfel, am ocazia să petrec timp alături de puțina familie care ne-a mai rămas, să mă reîntâlnesc cu prietenii și să punem la cale proiecte artistice care vor rămâne mereu un mare vis. Îmi pare rău că nu stau suficient ca să pot vizita din frumusețile patriei, să refac drumurile tinereții, când am filmat peste tot în țară.»

Ar schimba multe lucruri în țară: «Aș șterge din memoria afectivă a românului noțiunea de bacșiș. Și pentru cel care dă, și pentru cel care primește. Aș desființa pentru totdeauna PCR, sistemul de pile, cunoștințe, relații, care strangulează uneori societatea românească. Aș plăti în aur pe toți tinerii talentați, specialiști de valoare în toate domeniile, pentru a-i păstra la vatră și a le oferi oportunități prin care să-și atingă potențialul în România, nu aiurea.»

Dar există ceva ce ar vrea să nu se schimbe niciodată: «Pentru că sunt regizor de teatru, aș vrea ca marea tradiție a teatrului românesc să nu dispară niciodată! Nu există bucurie mai mare pentru mine decât să merg la teatru în București, să-mi revăd colegii și mai tânăra generație de artiști în spectacole memorabile. Și sper că, așa cum a fost mereu, teatrul românesc, de cel mai înalt nivel mondial, să ajute la schimbarea României, a imaginii culturale a țării în lume.»

Camelia Jula, Occidentul Românesc