Meniu principal

Românii cum sunt?

Mă numesc Maria și după mulți ani în care munca mea de badantăîn Italia a fost sigurul suport al familiei rămase în România, copii și părinți, la un simplu control am descoperit că am cancer.

        M-am trezit singură în fața bolii, într-o țară străină, la mii de km distanță de casă și de cei care ar fi putut să mă susțină măcar moral. Cancerul la sân este boală care ucide anual foarte multe femei, este una din formele de cancer care, nedescperită, netratată sau operată la timp, evoluează cu rapiditate. Eu am fost norocoasă iar medicii și-au demonstrat profesionalismul. Operația a decurs normal pentru medicii italieni iar eu le-am fost recunoscătoare pentru că nu au ținut cont de naționalitatea mea ci m-au vazut ca pe un om bolnav care are nevoie de ajutor. Și m-au ajutat să trăiesc. Mi-au dat în dar viața pe care boala mi-ar fi furat-o.

        Când am fost externată m-am întors la locul de muncă, în altă parte nici nu aveam unde să mearg. Acolo am avut surpriza să mi se spună că am fost concediată, familia pentru care lucram nu avea ce face cu o „badantă”  bolnavă; aveau nevoie de una zdravănă și bună de muncă. Așa m-am trezit singură, în stradă, încă bolnavă pentru că aveam nevoie de recuperare ca să pot munci din nou. Am sunat câteva cunoștințe dar toate, badante ca și mine și care nu mă puteau adăposti pentru că nu aveau permisiunea italienilor la care lucrau. Una mai milostivă și cu credință în Dumnezeu mi-a înmânat un numar de telefon și mi-a spus:

        „- Sună această persoană, poate și trebuie să te ajute, nu de puține ori am auzit-o spunând că face orice sacrificiu pentru românii care au probleme și că are acest rol”. M-am uitat către cer și i-am mulțumit lui Dumnezeu că nu ma lasă la greu, dar abia atunci aveam să înteleg că greul nu luase sfârsit. Plângând am sunat la acel număr și mi-a răspuns un bărbat. Vocea lui părea a unui om tânar. I-am povestit tot necazul meu, l-am rugat să ma ajute și să nu mă lase în mijlocul străzii bolnavă cum sunt. I-am spus că nu aveam bani nici de mâncare și că nici un pat unde să îmi pun capul pe o pernă nu aveam.

        A bâlbâit ceva cum că trebuie să îl sun peste 2-3 ore ca să aibă timp să caute un adapost și să îmi rezolve măcar pentru câteva zile situația. Eu chiar am crezut că așa va face și că nu mă va lăsa în drum, abandonată. După 3 ore mă regăseam în același loc, așezată pe geanta de voiaj, în care aveam câteva lucruri, în mijlocul unui trotuar așteptând să îl pot suna din nou pe cel care mă putea ajuta. L-am sunat. Nu mi-a răspuns. L-am sunat iar dar a continuat să nu raspundă. M-am gândit că poate are treabă și nu aude telefonul. Am mai așteptat o oră apoi am încercat iar. De aceasta dată telefonul nu a mai sunat deloc, mi-a blocat posibilitatea de a-l mai apela.

        M-a încercat disperarea, nu știam ce să fac, nu aveam unde să mă duc, deja începusem să mă gândesc să mă îndrept către cea mai apropiată stație de metrou și să îmi găsesc un colț în care să mă adăpostesc peste noapte. Așa am făcut, m-am îndreptat către o stație de metrou. Odată ajunsă acolo am luat la verificat toate numerele din memoria telefonului. Am mai sunat câteva persoane însă toți aveau probleme: ba cu spațiul în casă, ba cu proprietarii, ba că lucrau la fix și nu aveau permisiunea angajatorilor să mă primească macar o noapte. Îmi rămăsese doar o speranță:să îmi răspundă la telefon Paola, fiica uneia din bătrânele pe care eu o îngrijisem câțiva ani. Avusesem un bun raport cu fiicele bătranei, iar Paola locuia în Roma. Plângeam când mi-a răspuns și imediat ce a auzit că sunt singură, bolnavă și fără adăpost mi-a spus: „nu îți face griji, în maxim o oră vin să te iau”. Am continuat să plâng în hohote, de data asta de bucurie. Așa m-a găsit Paola, plângând în hohote. M-a îmbrățișat și mi-a șoptit la ureche: „nu puteam să te las singura așa cum tu nu ai lăsat-o singură pe mama mea când i-a fost greu”.

        În realitate eu am stat alături de mama ei pâna a murit. Nu mi-au spus niciodată că pentru ei asta a însemnat foarte mult iar eu,c atunci, mi-am făcut doar datoria pentru care eram plătită.

        Câteva luni bune am fost oaspetele bolnav a Paolei, am fost tratată de familia ei ca și cum aș fi fost unul din membrii familiei lor. Astfel, după operație, am avut posibilitatea să merg regulat la controalele medicale și ori de câte ori aveam nevoie de medicamente și nu le obțineam gratis, mi le cumpărau ei. Cred că mi-au salvat viața pentru că dacă m-aș fi întors în România nu cred că m-aș fi însănătoșit.

         Am ales să scriu aici povestea mea pentru că zilele trecute l-am văzut într-o fotografie pe individul care ar fi putut să ma ajute dacă ar fi vrut. Cel care m-a lăsat în mijlocul străzii singură, fără bani și bolnavă. Cel care urlă-n gura mare ori de câte ori are ocazia că el face orice să ajute comunitatea românească din Italia, în special din Roma. Pe acest individ l-am văzut cum rânjea într-o poza în barul care fusese devastat de clanul Casamonica. Scria într-un ziar cum că acest individ, mărinimos cum este, a solidarizat cu alți oameni, italieni și români și au mers să bea o cafea acolo unde, români de-ai lui aveau nevoie de el. Imaginea lui mi-a provocat greață. Fusesem abandonată tocmai de el, individul care acum își demonstra bunătatea, bunătate care avea prețul unei cafele, iar pe mine refuzul lui putea să mă coste viața.

        Ori de câte ori aud povești cum că italienii sunt răi, indiferenți și nesimțiți, ma întreb: dar  românii cum sunt? Voi cam ce descriere îi puteți da acestui individ care aleargă să își creeze o imagine falsă, plină de bunătate și de românism, dar care în realitate este un gunoi?

        Între timp am mai vorbit și cu alți români care au apelat la„bunatatea” lui, unii dintre ei păâind-o mai rău ca mine. Eu am fost norocoasă. Iar norocul meu are nume de înger italian: Paola.

O poveste după un caz real rescrisă de Doina Mustățea

Rubrica „Dulce și Amar” vă așteaptă pe toți cei care aveți o poveste. Vom păstra anonimatul celor care nu vor să apară cu numele, dar vor să li se cunoască poveștile de viață. Scrieți pe inbox Ziarul Emigrantul, pe mail: redactia@emigrantul.it sau direct contului Doina Mustatea

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  


Lasă un răspuns