Meniu principal

Părintele Ioan Iovan sau fenomenul resurecției ortodoxe anticomuniste de la Mănăstirea Vladimirești!

Profitând de zilele liniștite de sărbătoare, între sesiuni de colinde, am citit o carte de referință despre fenomenul de la Mănăstirea Vladimirești din anii 1940/1950: ”Părintele Ioan Iovan în oglinzi paralele”, autori Marius Vasileanu, George Enache, Ion Marian Croitoru. Pentru mine cartea a fost ca o epitimie, un canon despre pocăință în ortodoxia care poate fi doar curată. Resurecția ortodoxă româneasă își are rădăcinile în perioada interbelică cu epifanii specifice. Atât, Maglavitul, cât și Vladimirești au fost fenomene care au resurcitat ortodoxia populară, care de multe ori a intrat în contradicție cu ierarhia osificată și blocată într-un bizantinism supus statului totalitar. În comuna Tudor Vladimirescu o fetiță l-a văzut pe Hristos în anii `30, fără să spună nimeni că este nebună, ci dimpotrivă ”vedeniile” fecioarei la fel ca și cea din Orleans au fost crezute, iar pe locul ”arătării” hristice s-a ridicat o mănăstire cu hramul Maicii Domnului la începutul anilor 1940, ctitorie la care au contribuit toți sătenii și bogații din sudul episcopiei Romanului. Mănăstirea a fost o chestiune de destin ortodox în preajma instaurăii regimului comunist ateu, un ”ghimpe în coasta Rusiei” sovietice. Maica Veronica (Vasilica Gurău, n. 26 august 1922, com. Tudor Vladimirescu, jud. Galati – d. 14 septembrie 2005, Manastirea Vladimiresti) a fost întemeietoarea și stareta Manastirii Vladimiresti (1940-1955) si autoarea a mai multor scrieri. A fost prigonită de sistemul comunist și inchisă în închisorile de la Jilava si Miercurea Ciuc. Maica Veronica și-a condus viața și activitatea dupa Vedeniile pe care le-a avut în adolesență. Prima vedenie a avut loc pe 22 octombrie 1937 – citam din scrierile Măicutei: “Pe când culegeam la păpușoi, a venit bunul Dumnezeu să se coboare pe pămaântul nostru, înconjurat de o luminã minunată și slavita, arătându-se în fața unui putregai ca mine, dezvăluindu-si iubirea ce o are pentru neamul omenesc și pentru cel din care ma trag eu, dându-mi porunca sa spun lumii sa se pocaiască, marturisind Cuvintele Ceresti primite”. Odată cu instaurarea regimului comunist, mănăstirea Vladimirești a devenit obiectiv strategic de demantelare de către securitatea din Galați. Autorii cărții au știut să citească profesionist documnentele fără să cadă în ”capcanele istoriei” impuse insiduos de către ofițerii de securitate. Conform arhivelor CNSAS, securiștii au întocmit un plan de compromitere a mănăstirii cu ajutorul informatorilor înfiltrați, zvonurilor denigratoare și punând presiune pe ierarhii BOR ca să desființeze lavra de ”misticism”, care contravenea regimului materialist și marxist. Începând cu 1948 la mănăstire a venit un preot din Ardeal, care a devenit duhovnicul mănăstirii, Ioan Iovan. Adept al episcopului anticomunsit Nicolae Popoviciu de la Oradea, alungat de pe scaunul episcopal, nu acedat presiunilor ierarhiei BOR și activiștilor PCR de a desființa mănăstirea, care devenise ca și ”Rugul Aprins” un fenomen de masă anticomunsit, de eliberare de ateismul sufocat prin credință. La sărbători participau peste 30.000 de credincioși, care ascultau predicile părintelul Iovan ce compara regimul comunist cu satana, iar presiunea totalitară atee era considerată milenaristă, anunțând apropierea vremurilor cele din urmă ale Apocalipsei, înaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos. Părintele Ioan Iovan s-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criș, județul Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Maria. A făcut şcoala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. În 1946 şi-a susţinut teza de licenţă, intitulată „Sfânta Euharistie şi viaţa mistică”, la Facultatea de Teologie din Sibiu. În 1947 a început doctoratul în teologie. Râvnind după dăruirea totală în slujba Domnului, va fi călugărit în Mănăstirea Sihastru de către Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, în 1948, diacon şi în 1949 ieromonah, pentru Mănăstirea Vladimireşti. L-a hirotonit, cu binecuvântarea necesară, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de baştină, dar şi omul căruia i se asemăna prin râvnă pentru Biserică şi intransigentă faţă de puterea comunistă ce se instala. În cei şapte ani de slujire la Vladimireşti, părintele Ioan a militat pentru o viaţă duhovnicească intensă, întemeiată pe deasă împărtăşanie. Făcea lucrul acesta întemeiat pe Scriptură şi Tradiţie, deşi unii l-au răstălmăcit, iar alţii l-au împlinit fără discernământ. Unii spuneau că este o rătăcire, deși tradiția primilor creștini confirmă ceea ce făcea părintele Ioan la Vladimirești. Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească ce se năştea în jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca şi ţintă diminuarea fenomenului religios. Aşa au început şicanările. Se făcea propaganda împotriva pelerinajelor la mănăstiri, erau persiflate actele de pietate a credincioşilor, erau restrrânse drepturile şi libertăţile religioase. În aceste condiţii, Părintele Ioan, fire dârză, a scris un memoriu în care spunea, printre altele: „partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli şi în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă”. (IPS Andrei). Numai în halta Tudor Vladimirescu la marile praznice se vindeau de trei ori mai multe bilete într-o zi decât la gara de nord din București, lucru ce dovedește afluirea pelerinilor dornici să scape de comunism.

După caterisirea părintelui Ioan Iovan, care a refuzat orice compromis cu ierarhia BOR și a refuzat criticile despre vedenii ale lui Dumitru Stăniloae, Valeriu Anania, Leonida Plămădeală, Arsenie Boca, Ilie Cleopa și chiar a lui Popoviciu, trimis special să înceteze cu spovedania și împărtășirea la comun a enoriașilor. Ioan Iovan era criticat că practica spovedania colectivă și împărtășania în grupuri mari. Sigur, fenomenul era puțin cunoscut în România anilor 1950, dar acesta este mai vechi și se practica în secolul XVIII-lea la Athos și odată cu ”fenomentul colivarilor” din Moldova lui Paisie Velicikovski. Sigur spovedania colectivă și împărtășirea în grup era o excepție nu o regulă. Se făcea doar atunci la marile praznice când doar doi duhovnici nu puteau spovedi și împărtăși 30.000 de oameni. Leonida Plămădeală într-un act de la securitate spunea să se aducă mai mulți duhovncii la Vladimirești ca să nu se mai practice spovedania comună. În fața securiștilor nu l-a criticat pe Ioan Iovan. Părintele a refuzat propunerile patriarhiei și posturile înalte și a fost caterisit. El a dus mai departe misiunea de preot la Vladimirești. În noaptea de 15 martie 1955 o companie de securiști și militari au luat cu asalt mănăstirea trăgând focuri de armă. Măicuțele s-au bătut o oră cu securiștii pentru ca să nu ajungă la arhondaric și să-l aresteze pe părintele Ioan Iovan și maica Veronica. Într-n final au fost scoși dintr-o ascunzătoare și duși la securitate. În anchete părintele Ioan Iovan a fost demn și nu a colaborat cu comuniștii atei. A refuzat orice compromis, iar securilștilor le-a spus că totul a făcut sub ”auspicii eterne” ale ortodoxiei. Acuzat de legionarism, deși era admirator al lui Iuliu Maniu, părintele Ioan Iovan a fost condamnat la 25 de ani de temniță grea. A ajutat fugari legionari ca duhovnic, nu politic, iar pe Maria Iordache și legionarul M. Lungeanu i-a primit în mănăstire. Comuniștii credeau că mănăstirile sunt folosite de legionari pentru a se ascunde și a reîncepe de aici o resurecție mitică prin creidnță împotriva regimului marxist. Această idee a securiștilor a fost și un pretext de desființare a mănăstirilor prin decretul 410 din 1959. Ioan Iovan trecut prin mai multe penitenciare, îmbolnăvit grav la Galaţi, este dus la Văcăreşti. Şi aici, ca şi la Galaţi, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonita, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. De la Văcăreşti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit. Următorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Iar apoi deţinuţii cei mai „periculoşi”, după evenimentele din Ungaria, au fost transferaţi la Aiud.

Se ducea aici, ca şi-n alte închisori, o campanie asiduă de „reeducare”, folosindu-se mijloace de presiune psihice şi fizice. Cei care datorită torturilor cedau psihic şi fizic şi se ”reeducau”, lepădându-se formal de convingerile lor, aveau anumite înlesniri. Părintele loan n-a cedat. A rămas ferm până la capăt. Comandantul Crăciun, printre alte mijloace de „reeducare”, le citea recalcitranţilor declaraţiile celor ce s-au „reeducat”. Nici aceia nu pot fi judecaţi. Numai cine a trecut prin teroarea închisorilor comuniste ştie ce-a fost acolo. Iar culmea obrăzniciei a fost că l-a provocat pe Părintele loan să citească din „Biblia hazlie”. Bineînţeles că n-a făcut lucrul acesta. Urmarea a fost că l-a transferat la Zarcă, cel mai teribil loc de chin din închisoarea din Aiud. Această secţie a închisorii era un loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede. Printre alte personalităţi duhovniceşti din ţară, la Aiud l-a întâlnit pe Părintele Dumitru Stăniloae, teologul nostru mare. „Privindu-l îmbrăcat în pantaloni scurţi de zeghe, la statura lui impozantă, nu-ţi trebuia alt exemplu de batjocorire şi de umilire a vârfurilor intelectualităţii româneşti de către regimul comunist”. Dumnezeu l-a ţinut pe Părintele loan Iovan în viaţă, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-şi domiciliul în Bucureşti, pentru a nu le crea probleme celor apropiaţi. În închisoare Ioan Iovan a săvârști taina Liturghiei și spovedania. Nu a cedat cu nimic din puterea credinței în fața securiștilor. A fost o dovadă că BOR a avut preoți care nu s-au compromis cu securiștii și comuniștii. A arătat lumii întregi că românii pot avea preoți mărturisitori. Și în închisoare a criticat ierarhia BOR că a acceptat compromisul cu puterea politică. După eliberare, părintele Ioan Iovan a mai fost arestat de trei ori și închis pentru că a slujit ca preot deși era caterisit. În 1979, secretarul Sinodului a ajuns Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, care a înaintat Patriarhului cererea de anulare a cateerisirii părintelui Ioan Iovan. Aceasta a fost acceptată și părintele a slujit credința cea adevărată. A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica și alţi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuită din Bucureşti. Acolo l-a găsit libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin jertfa tinerilor martiri în 1989. ”În anul 1991, întâmplător, l-am întâlnit la Patriarhie pe Părintele Ioan şi văzând că doreşte să înceapă o lucrare duhovnicească şi misionara, l-am invitat să facă o mănăstire în eparhia noastră. A acceptat, împreună cu dânsul a venit şi Maica Stareţă Cristina Chichernea. I-am îndemnat să meargă la Recea, judeţul Mureş, unde Părintele Ioan Lazăr, parohul satului, ridicase o bisericuţă şi o clădire. Cei doi le-au definitivat şi mănăstirea şi-a început activitatea. În 1992 s-a construit un altar de vară şi o clopotniţă. În 1993 a început construirea cetăţii manăstireşti propriu-zise, iar în 1995 construirea, bisericii. Unicitatea acestei biserici de mănăstire constă în faptul că toată pictura este în mozaic, executat de Viorel Maxim. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei, Petru al VII-lea, dimpreună cu Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh Teoctist au sfinţit biserica mănăstirii”. (IPS Andrei). Cartea despre viața părintelui Ioan Iovan este o recuperare a rezistenței anticomuniste prin credință, fapt ce dovedește că ortodoxia românească a fost un bastion al luptei anticomuniste și un catalizator al revoltei împotriva totalitarismului. Noutățile aduse din arhivele CNSAS arată o securitate debusolată, care în fața rezistenței prin credință era neputincioasă. ”Calea, adevărul și viața” nu pot fi înfrânte de regimurile materialiste. Vorba părintelui Ioan Iovan citată de securiști în documentele CNSAS ”Împărățiile vin și trec Hristos și credința ortodoxă rămâne, așa va trece și comunismul”. Viața lui Ioan Iovan nu a fost în oglinzi paralelel cum spun autorii, ci reflectată într-o singură Lumină, cea a bisericii ortodoxe.

Ionuț Țene

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  


Lasă un răspuns