Meniu principal

Motivul oglinzii în poezia eminesciană

Motivul oglinzii este, desigur, străvechi în literatura lumii. Imaginea răsfrântă a chipului de dincolo, dintr-o altă dimensiune, cu alte legi, l-a fascinat dintotdeauna pe om. Încă în 1877, filosoful român Vasile Conta remarca, în Teoria fatalismului, că omul primitiv a fost dominat de trei factori care au constituit baza nesigurei sale existențe: cultul apei, al focului și al sufletului. Apa a constituit prima oglindă în care s-a reflectat omul și, de aceea, cea mai veche legendă care ne-a rămas despre ea este cea a lui Narcis, perpetuată de-a lungul secolelor, într-un fel sau altul, la mai toate popoarele lumii.

Ideea că umbra și reflecția în apă ar constitui două feluri de a fi ale sufletului l-a bântuit, în concepția lui Conta, pe omul zorilor civilizației, făcându-l să creadă că ceea ce zărește dincolo de unda limpede este o altă existență a sa, independentă de el, cu puteri malefice sau benefice, în funcție de comportamentul său față de ea. Astfel ia naștere motivul oglinzii, adesea folosit în literatura cultă și populară, element prezent și la Eminescu, în cinci forme, fiecare având un anumit specific, strict delimitat de imaginea cerută: oglinda ca oglindă (Călin și Luceafărul), ochiul ca oglindă (Cine-i?), izvorul ca oglindă (Diana), lacul ca oglindă (Crăiasa din povești, Lasă-ți lumea, Diamantul Nordului), marea ca oglindă (Lida, Când privești oglinda mărei, Fereastra spre mare).

Călin, file din poveste, considerată de unii critici ca o primă variantă a Luceafărului, în mod sigur o ipostază a Sburătorului, motiv prezent și în poezia lui Ion Heliade Rădulescu, ne pune în fața primei delimitări considerate, din lungul periplu al oglinzii în opera eminesciană: oglinda ca oglindă, de această dată având misterioasa posibilitate de a se dovedi sensibilă la mutațiile sufletești ale fetei de crai ce se admiră în adâncu-i; nu este o idee nouă, poetul amintind chiar la un moment dat de mitul lui Narcis, care n-ar fi putut să se îndrăgostească de sine dacă luciul apei ce i-a înfățișat fermecătoru-i chip nu ar fi pus un strop de viață în palida-i reflectare: “Și Narcis văzându-și fața în oglinda sa, izvorul,/ Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul./ Și de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă,/ Când cu ochii mari, sălbateci se privește în oglindă…“

Nici în Luceafărul imaginea din oglindă nu este simplă copie, chiar și foarte fidelă, a astrului pierdut în noaptea siderală, ci devine o entitate de sine stătătoare, care, “tremura-n oglindă”, crâmpei posibil de nou poem, nedezvoltat de poet: ”Ea îl privea cu un surâs,/ El tremura-n oglindă…“

În clipa albastră a nopții în care surâsul se înfiripa pe buzele Cătălinei, se poate afirma că în încăperea tainică a castelului se aflau doi Luceferi: cel care “răsare și străluce” pe îndepărtate și pustiite mări și cel din oglindă.

Ochiul ca oglindă este o imagine mai rar întâlnită în literatură, datorită faptului că reflecția, în acest caz, este indirectă, mediată de conștiința umană. La Eminescu apare în poemul Cine-i?, fragment dintr-o proiectată dramă, Steaua mării. În fantasticul decor al castelului izbit fără încetare de valurile posomorâte ale mării, monarhul, “cu fața pală/ Și cu păr de-un aur blând“, reflectă în ochiu-i imaginea infinitului: ” Iar în ochiu-i, rătăcind,/ Vezi lumina matinală/ Stele-albastre strălucind.“ Este nemișcare a Cosmosului mort, înghețat pe vecie, acea rătăcire a stelelor întâlnită de altfel și în secvența descrierii zborului lui Hyperion către Demiurg: “Și din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea dintâi,/ Cum izvorau lumine…“

Izvorul ca oglindă este un element la fel de rar ca și ochiul; apare într-o singură poezie antumă, Diana, într-un straniu echilibru cu acesta: izvorul, veșnicul murmur nesupus, viu, spontan, oglinda mișcătoare reflectând în mod bizar, în agitația-i perpetuă decorul neclintit al crengilor pădurii ce se încovoaie deasupra-i ca străvechi arce gotice și ochiul, oglindă înghețată a morții, în care orice lucru reflectat este cuprins de fiorul nemișcării: “ În cea oglindă mișcătoare/ Vrei să privești un straniu joc,/ O apă veșnic călătoare/ Sub ochiul tău rămas pe loc?“

Lacul ca oglindă este un element aparte în creația eminesciană, poate și pentru că lacul face parte, așa cum afirma D. Popovici, din eternitatea codrului: ”Lacul de care vorbește poetul nu este pur și simplu un lac, ci lacul codrilor albastru, ceea ce înseamnă că el se încadrează într-un fel oarecare în această eternitate care, în poezia lui Eminescu, este codrul.”

Asemenea undelor vrăjite, care odinioară puseseră viață în trăsăturile chipului lui Narcis, la îndemnul zeiței jignite, Eminescu înfățișează un loc magic, sub puterile căruia fețele celor ce se privesc în unda clară învie, făptură nouă, create “de-un cuvânt al sfintei Miercuri”: “Ca să vad-un chip se uită/ Cum aleargă apa-n cercuri,/ Căci vrăjit de mult e lacul/ De-un cuvânt al sfintei Miercuri.“ (Crăiasa din povești)

Chipul care se întrevede prin lucirea stinsă a valurilor nu este al celei care se uită, ci al iubitului, țesut de dorința nebuloasă. Lacul devine astfel oglindă a posibilului, și nu a viitorului, așa cum a încercat să o interpreteze V.Streinu într-un studiu închinat valorilor clasice ale poeziei române. Că, dincolo de unde, poetul simte o altă lume, independent și, totuși, atât de legată de cea reală, este neîndoielnic, motivul revenind și în poezia Lasă-ți lumea: “Tremurând ca unda-n spume,/ Între trestie le farmă/ Și visând o-ntreagă lume/ Tot nu poate să adoarmă.“ Lacul are proprietatea de a oglindi numai pe acela pe care singur îl alege: “De-al tău chip el se pătrunde,/ Ca oglinda îl alege – / Ce privești zâmbind în unde? “

Imaginea lacului oglindă poate să fie însă și una obișnuită, simplu decor, detaliu insignifiant într-un vast tablou ce urmează a fi zugrăvit, fără puteri magice, fără lumi pierdute în adâncuri: “În lac se oglindă castelul. A ierbii/ Molatice valuri le treieră cerbii…“ (Diamantul Nordului).

Marea ca oglindă ascunde, dincolo de simbol, puteri și pofte vampirice. Pasiunea fecioarei din poezia Lida se usucă în reflectarea intelectului, care poartă în poem chipul mării, ajungând să-l ademenească pe pescar în adâncuri, ciudată poftă de viață și dragoste convertită în moarte, așa cum înțelege și criticul literar Mihai Drăgan sensul acestei drame din lirica erotică de început a poetului: “Există la Eminescu, chiar în lirica erotică de început, o exacerbare a pasiunii, dar, să recunoaștem, nu o dată această pasiune stă și sub semnul gândirii protectoare, afectul convertindu-se poate în chip ciudat, în valoare intelectuală, ca în poezia Lida (1866), text care figurează și în drama romantică Mira”: “Un pescar pe țărmuri trece/ Și din placa de argint/ Vede zâna tristă, rece/ Prin risipe rătăcind.“

Marea-vampir reflectă, însă nu mai dă viață precum lacul: “zâna e tristă, rece“, pescarul este atras în adâncuri…pare asemenea ochiului oglindă care soarbe viața celor pe care îi oglindește. Motivul e reluat și în poemul În fereastra despre mare, unde lucrurile se petrec aidoma, marea răpind chipul copilei “cea de crai”, pentru a-l atrage în capcana adâncurilor pe pescarul imprudent: “În fereastra despre mare/ Stă copila cea de crai – / Fundul mării, fundul mării/ Fură chipul ei bălai.“ Și marea poate fi însă un simplu element decorativ, parte a unui tablou mai vast. În poema Când privești oglinda mărei, ea reflectă pur și simplu cerul, norii, stelele, ca o simplă oglindă, pierzându-și puterile malefice: “Când privești oglinda mărei/ Vezi în ea/ Țărmuri verzi și cerul sărei,/ Nor și stea.“

Construite cu valori secundare diferite una de alta, imaginile oglinzii au, pe lângă puterea simbolică pe care o conțin de obicei, binecunoscutele forțe magice, provenite din folclor: oglinda care dă viață, oglinda care împrăștie moarte, oglinda-vampir și oglinda adăpost al unor lumi noi, necunoscute. Eminescu a fructificat la valoarea cea mai înaltă potențele ascunse în acest motiv străvechi, creând armonii neașteptate și imagini adesea surprinzătoare în raport cu posibilitățile cunoscute ale acestui filon considerat de multă vreme secat pentru literatură.

Prof. Nicuța Blaga – Ardeleanu

Galați, România

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  


Lasă un răspuns