Meniu principal

EMINESCU – jurnalist sau gândirea politică a geniului nostru național

Termenul de „geniu” atribuit lui Eminescu și rostit, înaintea lui Maiorescu (în studiul Eminescu și poeziile lui, 1889), chiar de către Veronica Micle într-o sublimă poezie de dragoste (Lui X…, 1885) include fără doar și poate și o altă dimensiune a personalității sale, și anume aceea de jurnalist. Iar viața cotidiană a gazetarului de la Timpul și problemele acestuia sunt uimitor de actuale. În acest sens se pare că lumea românească nu s-a schimbat prea mult de un secol și ceva încoace. Nil nove sub sole! Tocmai de aceea Eminescu trebuie redat eternității așa cum însuși s-a încredințat și prin scrisul său jurnalistic, cu toate ideile axă ale gândirii sale politice, economice, sociale, astfel încât se recomandă parcurgerea scrisului său în întregime, cunoașterea sa in toto, în meandrele cele mai înalte ale identității lui.

În cuvântarea ținută la 16 oct. 1911 cu prilejul dezvelirii statuii Poetului la Galați, N. Iorga, luând din călimara eminesciană cerneala cu care avea să-l zugrăvească, îl definea ca fiind „evlavia pentru timpurile de cinste, bărbăție și măsură”, „disprețul pentru uzurparea conducerii de puținii care nu s-au ridicat măcar prin inteligența, cultura și munca lor” sau „afirmarea unității românești eterne” etc. Un lucru rămâne cert în noianul vremurilor: „cu gândiri și cu imagini”, prin arma puternică a cuvântului său manifestată în meseria de gazetar pe care o considera o negustorie cu principii, Eminescu și-a înveninat relațiile cu aproape toată lumea. Nici nu e de mirare. E suficient să luăm la întâmplare câteva dintre ideile sale exprimate, în mare parte, în articolele publicate în ziarul Timpul: “Se-nțelege că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice…”(Între variile acuzări…, Timpul, 23 ian. 1881, în Opere, vol.XII, p.43); „…suntem datori să spunem că partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale care, păstrând numai coaja legilor și goala aparență, calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanților lor și trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării.” (“În genere toată societatea…”, Timpul, 23 febr.1880, în Opere, vol. IX, p.465). Prin urmare, ”greșalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se-mpiedică dezvoltarea unei țări întregi și se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.“(Parturiunt montes…,Timpul, 13 febr. 1882, în Opere, vol.XIII, p.54) Și …”Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în față ș-a recunoaște adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el folosește.” (Mss. Superfluența populației, în Opere, vol. XV, Ed. critică întemeiată de Perpessicius, Ed. Academiei, București, 1989, p.85). Așa cum “nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor decât priveliștea corupției și a nulității recompensate . Această

priveliște îi ia poporului încrederea în valoarea muncii și în siguranța înaintării prin merit.”(Căutând a esplica, Timpul, 6 aug. 1881, în Opere, vol.XII, p.280). În aceeași idee, Eminescu precizează: “Câștigul fără muncă intelectuală sau fizică, fără administrarea unui capital moștenit, e un furt făcut în condiții cuviincioase…“(În vederea alegerilor…, Timpul, 27 iunie 1881, în Opere, vol.XII, p. 221). Mai mult, “…oricând trebuie să existe putința pentru om de a urca prin muncă și merit ierarhia socială, care n-ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii.“ (Notițe bibliografice, Timpul, 8 mai 1880, în Opere, vol. XI, p. 157). Recunosc că mă încearcă un râs amar, dar, cu încăpățânare, continui acest excurs, gândindu-mă ca la o materie absolut obligatorie într-o școală superioară de studii politice: “La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizații și a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a țării, organizație care costă prea scump și nu produce nimic.“ (Frații Nădejde…, Timpul, 18 iunie 1881, în Opere, vol.XII, p.212.)

Testamentul său politic e plin de întrebări retorice care certifică gândirea sa profundă, analitică: “Oare să fim un popor atât de bătrân încât să fi pierdut memoria trecutului? Să nu știm că numai în păstrarea elementelor educative ale istoriei rămâne rădăcina spornică a viitorului?…Oare noi să nu știm că vrajba socială și politică n-a avut altă țintă decât a altera caracterul și inima dreaptă pe care părinții din părinți au lăsat-o moștenire poporului nostru, pentru a le asimila instinctelor bastarde și veninoase ale rămășițelor de venetici?“ (Am arătat în mai multe rânduri…, Timpul, 26 mai 1882, în Opere, vol.XIII, p.125).

Salvarea prea-pătimitului său neam românesc rezidă în păstrarea elementului autohton: “Singura rațiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naționalitatea lui românească…Voim și sperăm nu o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în țara noastră, ci o mișcare de îndreptare a vieții noastre publice, o mișcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat și de naționalitate“ (Ibidem) fiindcă “nu în imitarea formelor străine consistă adevărata propășire …Tot ce-ați produce în afară de geniul într-adevăr național nu va avea valoare și trăinicie, nici pentru noi, nici pentru străinătate.“ (Notițe bibliografice, Timpul, 7,8 mai 1880 în Opere, vol. XI, p.156).

Chiar dacă Eminescu nu ezită să-și decline sentimentele sale față de țară, de popor, de neam (“Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomații croiesc carte și rezbele, zugrăvesc împărății despre care lui nici prin gând nu-i trece…“) și chiar dacă e conștient că “nici nu s-a născut omul acela, nici se va naște vreodată, care să afle un sistem de guvernământ completamente bun, în stare să mulțumească pe toată lumea “, rămâne întrebarea: ”Ce e de făcut în România și ce ocupație poate găsi cineva? Nici una, dacă nu voiești a fi funcționar al statului. Pe acest din urmă teren însă ai concurența tuturor nulităților, căci în această vânătoare consistă, din nenorocire, viața publică la noi… La aceste ocupațiuni e redus însă omul în țara noastră. Funcționar, arendaș, advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura și milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii…Am ruginit cu totul intelectual!“(mai 1882).

Să presupunem, asemenea economistului Radu Mihai Crișan în cartea sa (Eminescu interzis…,2008), că autorul acestor șiruri e nebun, e bun de legat și de dus la …Mărcuța. Rămâne mai puțin adevărat ceea ce a zis?! Aceasta-i “cestiunea”! Numai un studiu atent, pe text, eliberat de prejudecăți și care să cuprindă ansamblul operei sale poate da adevărata imagine a modului în care Eminescu a sintetizat vremea sa a cărei libertate e definită de Poet drept “facultatea de a dispune după inspirațiunea propriei noastre judecăți de puterile noastre mecanice și intelectuale…”(Mss. Libertatea și marginile ei, în Opere, vol. XV, p.79). Dar, (atenție!) „…marginea libertății e paguba ce i-o putem aduce altuia!” (Ibidem).

Prof. Nicuța Ardeleanu-Blaga

Galați, România

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  


Lasă un răspuns