Emigrare după 40 de ani: „Niciodată nu e prea târziu să o iei de la zero”

APDA, 23 iulie 2018 – Despre emigrare, cu Maria Dolores P. (46 de ani) care, acum 2 ani și-a luat familia și-a plecat să locuiască la Winchester (100 km sud-vest de Londra), capitala comitatului Hampshire. Celor care se văicăresc de vremea londoneză și clima britanică în general, nu le spun decât că Winchester este situat într-o zonă verde superbă, din extremitatea vestică a Parcului Național South Downs, aflată la vreo 50 de minute cu mașina de ocean, spre sud. Ok, am rezolvat cu vremea, dar restul? Ce a determinat-o să plece din țară, după 40 de ani, cu doi copii mici? Cum a reușit să se adapteze noii vieți? 24life.ro i-a pus o mulțime de întrebări, iar ea povestește…

”Cred că am fost atrasă de mică de ideea de a trăi într-o altă lume. Îmi amintesc că, în copilărie, am vazut un reportaj făcut de Aristide Buhoiu și mi-am spus că ar fi tare frumos dacă aș putea trăi în Canada. Mai târziu am fost foarte aproape de acest lucru, am avut toate formalitățile gata, dar înainte de vizita medicală m-am răzgândit. La asta a contribuit și maică-mea, care și-a dorit toată viața cu disperare să nu plec de-acasă. N-a fost să fie… Destinul a făcut să petrec 3 ani în SUA (între 27 la 30 de ani), de unde am revenit cu greu. Am avut opțiunea Canada la îndemână, dar voința mamei, combinată cu un „nu știu exact ce” m-au oprit să plec atunci.

După cei 3 ani de America, am experimentat cea mai sumbră perioadă din viață, când am fost real depresivă. Îmi lipseau toate, de la locurile și oamenii întâlniți până la modul de viață american. O nouă lume se deschisese pentru mine, apoi se închisese brusc, înainte ca măcar să am timpul necesar să o decopăr în întregime. De aceea cred că revenirea în țară a fost atât de dură. Ceea ce nu îmi plăcuse înainte nu îmi plăcea nici acum, dar amplificat. Îmi lipseau prietenii de-acolo, zâmbetele de pe stradă și  natura. Cred că mi-a trebuit cel puțin un an să îmi revin. M-a ajutat faptul că am început un job care m-a atras, cu oameni cu care îmi făcea placere să lucrez. Și faptul că munceam foarte mult. Oarecum, cred că nu mai aveam timp sa mă gândesc. Dar gândul la America era acolo.

Apoi l-am cunoscut pe cel care avea să-mi fie soț. El lucra în străinatate, ne-am întâlnit online, dar asta este deja altă poveste. Întotdeauna, oricât de greu mi-a fost în viață, am simțit că sunt un om norocos și că cineva acolo sus mă iubește. Așa a fost și când l-am cunoscut pe soțul meu. După 10 ani de căsnicie, simt același lucru. Mi-aș dori să trăim împreună încă 100 de ani. Cu puțin noroc, sper să se întâmple astfel și pe ultimii plănuiesc să îi petrecem în doi, pescuind și grădinărind. Și crescând nepoți. În mare, acesta este planul nostru de viață.  Soțul meu lucrează în divese zone ale lumii. Uneori l-am urmat, însă de când băiețelul  nostru a început școala, am încercat să-I oferim stabilitate…”

Continuarea pe 24life.ro