Meniu principal

Bună ziua de la New York!

In primul rand am sa incep cu inceputul: “Buna ziua tuturor. Multumesc lui Sorin Istrate pentru invitatia lui de a scrie opinia mea saptamanala despre … nimic”. Asa cum spunea si foarte celebrul Jerry Seinfeld despre show-ul sau de comedie, “This is a show about nothing”, la fel si opiniile mele saptamanale sunt opinii despre nimic. In serial, statement-ul lui Jerry primeste o replica de la proprietarul canalului TV, care ii spune ca totusi “It must be about something”. “Something”-ul gandurilor mele sper si eu sa-l descopar pe masura ce imi scriu opiniile.

Intai insa sa ma prezint. Sunt de loc din Hunedoara. M-am nascut intr-o familie mixta, tata maghiar, mama romanca, iar scoala primara si gimnaziala am facut-o la sectia germana. Vocea mea interna a fost in germana pana am inceput liceul. Dupa noua luni de armata la Bucuresti, am studiat calculatoare la sectia de automatica si calculatoare a Politehnicii din Timisoara. Am absolvit facultatea in 1990, dupa care am fost preparator si asistent universitar la aceeasi facultate pana in 1997. In toamna lui 1997, am inceput studiile doctorale in Computer Engineering la University of Cincinnati in Ohio. Mi-am incheiat doctoratul in 2000, cand am fost angajat ca Assistant Professor in Departamentul de Electrical and Computer Engineering la Stony Brook University. Universitatea mea face parte din sistemul State University of New York, adica sistemul universitatilor de stat al statului New York (similar sistemului University of California in statul California sau University of Texas in statul Texas). In 2006 am fost avansat Associate Professor with tenure, iar in 2014 la Full Professor. Sunt casatorit, am doi baieti si traim pe Long Island, cam la o ora de condus de Manhattan, in New York City. Am colaborat cu Sorin Istrate pe vremea cand era director la ziarul “Mesagerul de Bistrita”, unde am scris timp de un an un serial saptamanal de opinii, pe care l-am numit “Un ardelean la New York”. M-am oprit din scris cand Sorin a plecat de la ziar.

Opinia mea de astazi este una de inceput. De aceea, am sa sumarizez pe cat pot gandurile mele cu care m-am asezat la scris. In primul rand, mi se pare important sa existe o punte de comunicare intre cei care formam diaspora plecata din Romania si cei ramasi in tara. Marturisesc ca in cei peste douazeci de ani de cand am emigrat, nu am gasit nici un ziar sau post de televiziune care sa-mi dea – acel ceva emotional – pe care-l caut eu. Si cu asta nu spun ca mass media care exista este nefolositoare in intregimea ei. Sunt convins ca pentru multi din afara, ea este legatura lor cu tara. Ce vreau sa spun este ca – eu – nu am gasit inca nimic care sa ma conecteze emotional cu locurile de unde am plecat: ziarele comunitatii romanesti din New York City sunt superficiale, cu multe reclame despre immigration lawyers sau real estate. Sorry, dar am trecut de aceste faze. Ziarele din tara vorbesc mai ales de politica interna, care iarasi, im pare rau, dar nu ma intereseaza personal. Emisiunile TV, la randul lor, sunt polarizate, fie de partea PSD, fie de partea opozitiei politice. Am ajuns prea batran sa mai cred ca din noile alternative politice de anul acesta va iesi si altceva de cat si mai mult circ, scandal, iar in final coruptie. De-alungul anilor am vazut acelasi scenariu repetata cu CDR, Alianta Civica, PAC, PDL, alianta DA, ca apoi totul sa se risipeasca in fum, coruptie si bizantinism. Scepticismul meu vine cu siguranta si din faptul ca nu aud in discursul noilor revolutionari de cat aceleasi lucruri pe care le-am auzit de-atatea ori pana acum. Pe scurt, deci, eu sunt cetatean american, imi platesc toate taxele aici, nu am proprietati de-facto in Romania, copiii mei nu au cetatenie romaneasca, nu fac politica si nu intentionez sa ma intorc in tara. Nu am votat si nu voi vota la alegerile romanesti pentru ca mi se pare imoral sa o fac din moment ce nu platesc taxe si nu traiesc in Romania. In fond, cine sunt eu sa cred ca stiu mai bine cum trebuie sa traiasca cei din tara? Opiniile pe care am sa le scriu de-acum incolo pornesc de la aceasta scurta descriere a mintii mele.

Insa ceea ce ma intereseaza pe mine este sa comunic cu altii ca mine, din diaspora – si am sa-i spun diaspora permanenta pentru ca noi suntem cei emigrati pe vecie, dar sa si comunic cu cei din tara. Am observat ca in timp s-a creat o imensa prapastie culturala intre cei care am emigrat de multa vreme si cei ramasi acasa. Nu intamplator singura eticheta pe care cei de-acasa au gasit-o pentru noi a fost “capsunari” sau “plecati sa stearga batrani la fund”. Suntem considerati aroganti si doritori de a epata cu orice pret, afisandu-ne banii, masinile si experientele despre cum “este la noi” si “nu asa se face ca la voi”. La fel, nu intamplator, multi din cei plecati ii considera pe cei din tara nepriceputi, lenesi si pusi pe cearta. Ba mai mult, cei plecati suntem “amaratii care nu au putut sa-si croiasca un drum acasa”, iar cei ramasi sunt “fricosii care nu se pricep la nimic”. Ma intreb cum si de ce s-a ajuns aici? Exact despre falia asta culturala intre cei ramasi si cei plecati vreau sa scriu in opiniile mele viitoare.

La scara marunta a persoanei mele, am observat de multe ori ca nu ma mai inteleg nici macar cu mama mea, cand vine vorba despre cum facem noi lucrurile aici si cum se fac ele in Romania. Am sa dau un exemplu concret, pe care va rog sa-l vedeti ca pe o metafora si in nici un caz ca pe o critica. Tatal meu si sora lui au mostenit de la parintii lor o livada frumoasa de pruni, intr-un sat langa Hunedoara. Livada a cazut in paragina pe vremea colectivului, dar tatal meu a repus-o cat de cat pe picioare dupa Revolutie, cand oamenii si-au primit proprietatile inapoi. Intre timp, tata a murit, iar livada noastra a ramas intr-o situatie nelamurita de proprietate, intre noi, care-i suntem mostenitori, si sora lui. Ba mai mult, intr-un an, nu mai tin minte cand, satenii, stiind ca tata murise, i-au furat toti prunii, taindu-i si folosindu-i ca lemn de foc. Asta s-a intamplat cu multi ani in urma. M-am oferit sa platesc pentru toate cheltuielile notariale, care sa resolve actele de proprietate, dar nu s-a putut. “De ce sa platesti tu pentru toti?” “De ce sa replantezi tu prunii, iar localnicii sa fure prunele?” “De ce?” “De ce?” “De ce?” Timpul a trecut si fosta livada a ajuns un teren napadit de buruieni si cu urme de cioturi arse iesind din pamant. Cu mintea mea de SUA, eu as fi angajat un avocat, care ar fi dat-o in primul pas in judecata pe sora lui tata ca sa lamureasca aspectul de proprietate, dupa care in pasul doi as fi dat in judecata satul unde este livada. Probabil ar fi fost implicate si politia din moment ce s-a distrus o proprietate privata. Asa se face aici. Bineinteles, eu vin de pe-alta “planeta”, iar mama a avut perfecta dreptate cand a spus asta. Lucrurile nu se fac asa in Romania: In primul rand, nu esti fraier sa platesti in intregime cheltuielile birocratice ca sa “get things done”. Si nu angajezi avocati ca sa ai “a clean process”, ci trebuie sa te certi si sa te sudui pana unul dintre oponenti cedeaza fizic si mental, sau sa ignori sa sa astepti pentru ca natura sa-si urmeze cursul.

Asta este falia culturala despre care vreau sa scriu in opiniile mele. Despre cum “vad” eu lucrurile, ca unul care si-a trait marea majoritate a vietii mature in SUA, spre deosebire de altcineva, care “vede” lucururile prin ochiul experientei sale, a unghiului locului unde a trait el. Nu cred ca viata trebuie sa fie doar ca aici, ca in America, sau doar ca in tara. Romania nu este America, iar America nu este Romania. Fiecare loc are obicieiurile sale, care trebuie respectate, intelese si acceptate. Romania s-a schimbat imens in ultimii treizeci de ani, si chiar daca am crescut acolo, admit, ca deseori nu inteleg ce sa intampla si mai important, de ce se intampla asa. Asta ma intereseaza sa aflu pe masura ce am sa continui cu opiniile mele.

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: o primavara placuta si ne auzim saptamana viitoare.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  


Lasă un răspuns