Meniu principal

Un ardelean la New York

“Being Alex Doboli” – o parodie si nu prea dupa filmul “Being John Malkovich”

Am avut miercuri un drum de facut cu masina, singur, upstate NY. Probleme personale importante. Asa ca in cele sase ore de condus am avut destul timp sa ma gandesc la aiureli mai mici si la aiureli mai mari. Unele produse de misfiring-uri ale neuronilor mei, altele produse de neuronii altora, mai ales ale acelora de la statia de radio WNYC 93.9, postul meu favorit.

Am inceput calatoria, ca-n totdeauna, gandidu-ma la ceea ce as fi putut lucra daca as fi fost in birou si nu in masina. Pe scurt, idee care “keeps me awake at night” este urmatoarea: stim ca accesul la resurse este preconditia esentiala pentru supravietuirea oricarei strategii evolutive (oare Marx sa fi zis ca competitia economica intre state este decisa de accesul la pietele externe?).

Pornind de la aceasta preconditie, se formeaza doua strategii extreme, stabile si dominante (sau atractori, cum le numesc matematicienii): la o extrema – strategiile optimizate pentru consum minim, sustenabile pentru cei multi, care au dificultati in a accesa resurse. La extrema opusa – strategiile optimizate pentru return maxim, sustenabile pentru putini, cei care deja si-au asigurat accesul usor la resurse.

Daca mai raman resurse disponibile, pot apare inca alti doi atractori intermediari, un fel de combinatii intre consum minim si return maxim: aceste strategii au rolul mai ales sa conecteze pe cele din primele doua categorii (deci sunt un fel de intermediari, adica “comercianti”) sau au rolul sa post-optimizeaza nise foarte precise.

De exemplu, daca luam cazul firmelor de software: firmele dintr-un apartament sunt din prima categorie, optimizate pentru consum minim. Multa munca, return mic si nesiguranta permanenta.

La cealalta extrema, firmele gen Google sau Facebook sunt din categoria celor optimizate pentru return maxim, tot ce ating ele devine aur. Ele sunt invincibile doar prin marimea lor si implicit capacitatea de a crea lucruri la care altii nici nu viseaza. Intre ele exista Computer Associates, care face software specializat – nu foarte foarte, nici prea prea, dar cu nisa lor bine stabilita intre avantgarda googeliana si monotonia din apartament.

Pentru ca aceste strategii sunt stabile din punct de vedere evolutiv se poate demonstra matematic ca o firma de apartament nu se poate metamorfoza incetul cu incetul in Google, nici macar in Computer Associates. Sau altfel spus, o firma care a invatat cum sa existe cu putin, nu va ajunge niciodata spectaculara. La fel nici Google nu poate regresa incremental inapoi intr-o firma cu cinci oameni stand la o masa intr-o garsoniera. Daca se duce la fund, dispare cu totul.

Odata cu traficul lin, am avut apoi timp sa generalizez in minte “tautologia” de mai sus la toate domeniile ce mi-au trecut prin cap: departamente academice si universitati, bogatii si saracii unei societati, tarile de pe continente si felul in care se formeaza si se perpetueaza preferintele politice.

Aici am facut legatura cu cartea “Network propaganda” scrisa de doi profesori de la Harvard si unul de la University of North Carolina. Am citit-o cu jumatate de an in urma. Argumentat cu multe, multe date, cei trei explica procesul prin care dreapta americana a ajuns sa fie preocupata doar in a se convinge (pe sine insasi) ca numai ideile sale sunt cele mai bune, ideile adversarilor fiind absurde sau gresite.

Astfel, important pentru ei nu mai este sa gasesti solutia cea mai buna, ci sa ti-o impui pe a ta. Explicatia pentru aceasta situatie de echilibru, zic cei trei profesori, este ca dreapta este foarte omogena per ansamblu, de unde si convergenta ideilor ei. In contrast cu ei, democratii sunt mai diversificati. Astfel, este greu de identificat un set fix de idei “perfecte”, fiind nevoie de flexibilitate mare a actorilor politici pentru a-si armoniza si negocia opiniile lor diferite.

Daca lucrurile stau acum asa, nu inseamna ca vor ramane batute in cuie pe vecie. In fond, California a fost pana in 1992 un stat republican (sau red state – rosul fiind culoarea republicanilor), iar Texasul unul democrat (sau blue state – albastrul este culoarea democratilor). Acum, Texasul este cufundat in rosu, iar California in albastru. Statul meu, New York, este albastru fara doar si poate, insa cand m-am mutat aici din Ohio guvernatorul statului, Pataki, era republican. La fel si mult iubitul primar al New York City, Giuliani.

Partidele din Romania par construite in jurul unor idei fixe, cu putina flexibilitate pentru alternative si putine resurse pentru a negocia ideologic. Un partid se fragmenteaza de-obicei cand apare si o alta opinie, fiecarui sef de partid fiind panicat de pierderea controlului. (Intre timp, am nimerit o portiune cu trafic foarte lent, caci vara este anotimpul cand se repara autostrazile) …

In paralel cu o nerabdare a mea tot mai sacaitoare, am inceput sa ma gandesc daca oare nu exista un paradox intre “obsesia” de a construi autostrazi peste tot si nevoia (ce urmeaza) de a le repara continuu? Exact ca la mine acasa, cu cat am mai multe maruntisuri – cu atat imi ia curatenia mai mult timp. Toata acumularea de “chestii” incepe sa fie balast dincolo de un anumit prag. Poate este mai bine sa ai mai putin, inclusiv mai putine autostrazi. Poate ne deplasam prea mult. Exact ca cel care mananca doua felii de pizza si o inghetata, iar dupa aceea transpira doua ore la gym sa arda caloriile inghitite. N-ar fi mai bine sa manance o singura felie si sa sara peste inghetata? Poate nu drumurile sunt prea putine, ci masinile prea multe.

Intre timp postul WNYC 93.9 anunta ca partidul Brexit a lui Nigel Farage (sau il cheama Neal?) are 30% din preferintele britanice la europarlamentare. Este pe primul loc. Mai mult ca laburistii, care au pe la 21%, si conservatorii, care sunt pe locul trei. Interesant si populismul asta. Cum de nu reusesc partidele traditionale sa inteleaga ca populistii deseori identifica totusi probleme critice si importante, care preocupa lumea? Faptul ca solutiile lor sunt “coocoo” nu invalideaza semnificatia problemelor.

In cazul UK, tot circul a inceput cu inabilitatea si unfairness-ul de a impune UK obligatia de a da beneficii sociale complete est-europenilor (desi acestia nu contribuisera la ele). A fost o impunere nesustenabila economic. Dupa asta, posibilele solutii pe care UK a vrut sa le produca la problema asta au fost apoi overwritten de Bruxelles (ca doar restul UE nu dadea bani de la ei). Si de-acolo-ncolo toata aiureala cu Brexit a explodat in avalansa. Si atunci, aiurea, mi-a venit in minte o discutie din 1994, la o cafea, in Suedia, dupa ce Suedia tocmai intrase in UE. Localnicii glumeau (pe seama mea) ca atunci cand Europa de est va intra in UE, cea de vest va iesi din ea … si “Hahaha, hahaha …”. Man, m-am simtit ca un …, desi sunt convins ca nu o spusesera cu rautate. Doar o gluma nefericita. Am ras si eu si am lasat discutia sa curga in alta directie.

Si pentru ca traficul curgea iarasi lin, nu stiu cum ideea asta s-a metamorfozat in intrebarea daca exista prietenii neinteresate sau doar legaturi construite in jurul unor interese, inclusiv “interesul” de a socializa impreuna? Cand se duce interesul, se duce si prietenia. Sau spus abstract in jargon matematic – poate prietenia fi definita fara a apela la o utility function?

Aici am dat de dracu’ pentru ca vroiam sa demonstrez (cel putin in mintea mea) ca exista prietenie neinteresata. Insa se stie teoretic ca pana si altruismul sau sacrificiul personal poate fi explicat ca fiind o adaptare evolutiva avand drept utility function sansa de supravietuire a genelor inrudite cu genele tale.

Dar pentru ca am ajuns la altruism si eroism (si traficul continua sa fie lin), m-am intrebat care este originea psihologica a eroismului? Intrebarea asta ma munceste dupa ce am vazut cateva din actele de eroism extrem prezentate in serialul “Cernobil”.

Am incercat sa citesc mai mult despre ce zic psihologii despre eroism, dar n-am gasit mare lucru. Dar oare ce spun istoricii? Este eroismul corelat cu maretia unei tari? Cu cat mai fantastica tara, cu atat mai mare eroismul populatiei? Bun, dar atunci de ce nu au luptat francezii cu mai multa tragere de inima in al doilea razboi mondial? Cel putin asta este teza pe care tot am auzit-o mereu la American Heroes Channel (AHC). De ce au capitulat dupa doar doua saptamani? Doar Franta este mareata. Pai, se pare ca tocmai asta a fost – duceau o viata prea buna si nu au vazut rostul sa lupte mai departe, din moment ce puteau (au sperat ei) sa termine repede razboiul si sa se intoarca inapoi la viata cea buna. Da, dar a exista Franta Libera si Rezistenta, deci trebuie sa fi fost altceva de cat ce spune AHC.

Si pentru ca Sorin I. a lansat acum doua saptamani ideea unei emisiuni radio la care sa particip si eu, mi-am zis – “uite, cate am fi putut discuta daca s-ar fi gasit nu stiu ce mixer pe care el nu-l gaseste”. Dar fara mixer, ciuciu emisiune, asa ca toata “clarviziunea” mea se duce-n “stele” – numai bine de studiat de cei preocupati de narcisismul astral, nu-i asa? Si totusi, fara mixer, cum se pot face emisiuni radio cu cei din diaspora, caci asa se numeste postul de radio? Banui ca asa cum eu nu pot participa, nu poate nici altcineva din afara. Si atunci ce diaspora mai este aia la care vorbesc cei din tara, ca lor nu le trebuie mixer? Hmmm, pai – nu-i mare bai, caci, oricum, si pana acum, cei din tara le cam stiu pe toate si daca spui ceva care nu este asa cum cred ei, te pomenesti cu o ploaie de suduieli si alte gratulari de bine. Ce mare scofala este ca unul stie mai bine ca mine ce este in capul meu in timp ce conduc upstate NY?

N-am inteles niciodata filmul “Being John Malkovich”. Si nici nu mi-a placut prea mult. Insa scenariul filmului “Being Alex Doboli” pare de-a dreptul stupid. Cine naiba este idiotul care-a scris asa o porcarie? O fi fost intreg la minte? Eu cred ca nu. O fi software-ul sau virusat? Sa-si fi bagat rusii coada? Putin?

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  


Lasă un răspuns