Meniu principal

Azi nu este ca ieri și mâine nu va fi precum azi

Weekend-ul care tocmai a trecut l-am folosit ca sa incepem turul universitatilor unde baiatul meu cel mare, Mikey, s-ar putea sa aplice pentru admitere. El este acum abia in clasa a zecea si multe lucruri se pot schimba intr-un an si jumatate, cand ii vine randul sa-si trimita dosarul la universitati.

Pe de-alta parte insa, Statele Unite are zeci si zeci de universitati foarte bune sau stelare, asa ca este bine de-nteles care este aceea care lui i se va potrivi cel mai bine. Daca pentru noi erau prea putine locuri in facultati, Mikey are problema inversa – ce sa aleaga dintr-o diversitate enorma? In paralel cu dilemele lui, nu pot sa nu meditez si sa ma mir la cat de mult s-a schimbat invatamantul fata de cel din vremurile cand am mers eu la scoala si cate oportunitati fascinante si nebanuite au aparut pentru cei care vor sa le prinda din zbor.

Asadar, am inceput turul nostru cu doua universitati Ivy League aproape de noi, Princeton si University of Pennsylvania. Turul la School of Engineering and Applied Sciences de la Princeton a debutat cu vizitarea unui laborator pentru studentii de la Electrical and Computer Engineering.

Desi era vineri dupa masa, laboratorul era plin ochi. Nu cred ca ne-a observant cineva, pentru ca fiecare era prea cufundat in ceea ce faceau. Ni s-a spus de ghid ca fiecare student din anul doi trebuie sa proiecteze si sa realizeze o masina autonoma, capabila sa navigheze singura printr-un traseu complicat. Masina este de fapt un robot, a carui inteligenta depinde de nivelul de sofisticare al algoritmilor software ce il ghideaza de-alungul rutei pe care trebuie sa o urmeze. Banui ca pe linga asta, proiectul lor are multe alte constrangeri practice, cost, fiabilitate, capacitate de a scala, grad de inovatie.

Laboratorul mi-a lasat o puternica impresie de modernitate si creativitate. Wow: usi si pereti de sticla, spatii largi, multe statii de lucru pentru studenti, cu echipamente complicate, multe monitoare, ecrane si butoane, o mini-expozitie cu cateva din proiectele anterioare ale studentilor (mi-au ramas in minte doi roboti care joaca sah si o structura cilindrica, mobila, cam cat un butoi de tabla, impanata cu senzori si procesoare). I-am spus sotiei mele ca nici nu este nevoie de un speech motivational al decanului sau al sefului de departament, care sa te convinga sa-ti trimiti copilul aici la studii. Laboratoarele lor (pline ochi, vineri dupa masa) sunt argumentul cel mai bun. Ce mult a progresat si s-a transformat educatia in calculatoare fata de anii cand am fost eu student.

Alegerea universitatii a fost relativ simpla pentru mine. Am luat decizia prin excludere. Nu mi-a placut niciodata medicina. Out. Si pentru ca ma atragea matematica si teoria, dar nu am vrut sa predau in scoli sau licee, am decis sa studiez programarea calculatoarelor la Politehnica. Insa care din ele?, pentru ca atat Timisoara cat si Clujul sunt cam la trei ore de mers cu trenul din Deva. Am ales Timisoara pentru ca Politehnica din Timisoara avea un renume mai bun de cat cea din Cluj si in plus la Timisoara se construise calculatorul MECIPT, al doilea calculator din Romania, si despre care invatasem la liceu. Nici nu mi-a trecut prin cap sa consider politehnicile din Bucuresti sau Iasi, desi parintii mei studiasera la Bucuresti. Mult prea departe.

Cei cinci ani la Timisoara au fost foarte interesanti. Marele avantaj pe care il aveai la calculatoare, si mai ales in proiectarea sistemelor software, a fost acela ca am putut construi practic toate conceptele teoretice pe care le-am invatat la curs. Incepand cu anul trei, fiecare materie de specialitate a avut inclus un proiect, in care trebuia sa proiectam, sa implementam practic si sa testam un sistem software destinat unei anume probleme.

Proiectul de diploma a urmat acelasi sablon, doar ca unul mult mai complex si mai aprofundat. Insa in general tema proiectului s-a limitat la o singura disciplina. Proiectele de diploma nu erau cross-disciplinary, adica sa implice cunostintele de la materii multiple. Majoritatea job-urilor din Romania erau in acea vreme relativ bine segregate, fie in dezvoltarea sistemelor pentru gestionarea bazelor de date sau in conducerea proceselor industriale prin software. Nu era nevoie de generalisti. As zice ca in general am fost bine pregatiti la absolvire ca sa ne incepem imediat activitatea in productie. N-am nici un dubiu despre asta.

Chiar daca am simtit mereu ca invat lucruri noi, au fost totusi arii care au ramas relativ necunoscute pentru noi, cei din Timisoara. Mai ales cele care implicau dotare materiala sofisticata si scumpa, necesara pentru materiile de proiectare de hardware. Imi aduc minte ca la cursul de “Fiabilitatea sistemelor de calcul” din anul patru, profesorul s-a oprit la un moment dat din prezentarea sa, scotand bombastic din buzunar o cutiuta in care pastra un procesor modern. L-a aratat clasei, de la catedra, dupa care l-a pus cu grija la loc in cutiuta si in buzunar. Procesorul era doar de admirat, nu de folosit.

Tot in anul patru, s-a intamplat sa fim vizitati la cursul de “Tehnica impulsurilor” de un profesor de la Politehnica de la Bucuresti. Dansul a vorbit despre circuite integrate, aratandu-ne poze cu dreptunghiuri colorate in diverse culori, rosu, albastru, gri. N-am inteles mai nimic din ce a prezentat el si banui ca nimeni nu a inteles prea mult, pentru ca nu au fost intrebari din sala la sfarsitul prelegerii sale. Dupa ce a plecat cel din Bucuresti, profesorul nostru si-a dat ochii peste cap, ne-a zis “si acum sa ne intoarcem cu picioarele pe pamant”, dupa care si-a continuat cursul desenand circuite cu creta pe tabla, iar noi, dupa el, cu pixul in caiete.

Abia cand am venit la studii in Statele Unite mi-am dat seama ca desenele pe care ni le aratasera cel din Bucuresti erau de fapt layout-uri de circuite intregrate, adica structuri bidimensionale ce reprezentau diferitele componente electronice ce creau un chip, daca ele ar fi fost integrate in siliciu. Fiecare tip de componenta era desenat cu alta culoare. In America, nu doar ca am folosit programul de proiectare ca sa ne cream propriile noastre circuite integrate, dar aceste integrate au fost apoi construite fizic si fiecare din noi ne-am primit cutiutele noastre, cu cate trei exemplare ale circuitului pe care il creaseram. In cursul ce a urmat, ne-am testat chip-urile noastre.

Aceasta experienta mi-a dat o senzatie interesanta de confidenta pentru ca vazusem intregul ciclu ingineresc, care incepuse cu a ma aseza in fata unei coli goale si se terminase ca un circuit integrat, fizic, care producea rezultate precise si concrete. Astfel, dintr-o data, nu doar ca am avut acces la o varietate mult mai mare de oportunitati de studiu si resurse materiale, dar cursurile mele erau conectate intre ele in secvente, precum o conducta care te purta printr-o varietate larga de concepte si principii ingineresti. Ba mai mult, secventele se incheiau cu realizarea a ceva modern, important si interesant, cu cap si coada, si care putea fi folosit in viata reala. Ce invatam era insasi realitatea si nu exista nimic altceva dincolo de ea.

De atunci, in cei aproape douazeci de ani de cand predau intr-o universitate americana, am fost mereu martor la un proces fantastic de inovatie in educatie, proces care parca a prins si mai multa viteza odata cu trecerea anilor. Intai, au fost eforturi pentru incorporarea activitatilor de cercetare stiintifica in programa studentilor undergraduate.

Apoi, candva in jurul anului 2005, s-au creat cursuri si proiecte noi care sa implice studentii in activitati antrepenoriale, inclusiv identificarea problemelor cu potential de piata, stabilirea oportunitatilor pentru inovatie si a posibilelor nise comerciale, crearea planurilor de afaceri, construirea de prototipuri, atragerea de investitori, etc.

Acest moment mi s-a parut foarte interesant pentru ca studentii din inginerie au putut intelege legatura organica intre piata, economie si solutia lor tehnica. Inginerii nu mai erau intr-un turn de fildes, ci coborasera pe pamant.

Tot cam pe-atunci au devenit extrem de populare platformele care permiteau prezentarea disciplinelor ca pe un continuum unitar, incepand cu materiile de baza si terminand cu cursurile specializate. Materiile care fusesera pana atunci studiate ca entitati separate si neconectate au devenit de-odata componentele unei probleme mult mai mari.

Mi-a placut foarte mult programa unei universitati din Oregon, unde studentii lor construiau pas cu pas un robot, la fiecare curs adaugand inca un modul nou robotului lor: operatii de baza precum deplasarea dupa datele furnizate de sensori, comunicatii radio, networking, vedere artificiala si procesare de imagini, sonare, inteligenta artificiala, Machine Learning. Astfel, nu doar ca au aparut discipline si specializari care nu existasera inainte, dar atentia s-a mutat semnificativ pe granitele intre discipline sau pe probleme ce implicau si alte domenii de cat calculatoarele, cum ar fi manufacturing, sanatate, transport, infrastructura si multe altele.

Insa inovatiile nu s-au oprit aici. Cursuri online, materie organizata in module de douazeci de minute, care apoi pot fi grupate in diferite secvente, notite de curs ce pot fi asamblate din capitolele unui set divers de carti, grupuri online de studiu. Cursurile noastre sunt inregistrate automat, astfel incat studentii nostrii sa le poata revedea de cate ori au nevoie.

Tehnologia existenta nu doar ca permite translatarea automata in text a prelegerilor audio (ale profesorului), dar si crearea automata de notite de curs, traducerea lor in diferite limbi, gruparea notitelor functie de tema discutata si cate si mai cate. Ba mai mult, exista module care identifica dupa primele doua saptamani pe acei studenti care au dificultati majore cu intelesul materiei, astfel incat ei sa poata fi ajutati cu ore suplimentare, care si ele pot fi create automat functie de modul lor individual al fiecaruia de a invata.

Revenind insa la baiatul meu, Mikey, pot spune ca in clasa a zecea stie per ansamblu mai mult de cat stiam eu dupa primii doi ani de facultate. De acord, poate nu ma duce mintea grozav de mult si sunt o referinta usor de intrecut. Nu neg de loc asta. Insa realitatea este ca progresul in pedagogie si in tehnologiile de prezentare a informatiilor este asa de imens, incat ceea ce noi invatam cu truda, transpiratie si multe scrasniri din dinti, cei tineri le invata acum mult mai relaxat, mult mai conectati intre ei si infinit mai constienti de finalitatea urmarita.

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: o primavara placuta si ne auzim saptamana viitoare.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  


Lasă un răspuns